miercuri, 4 noiembrie 2009



Au cunoscut mult prea devreme suferinta...
Dar iubirea cu care ii ocrotesc surorile i-a facut sa uite durerea si sa rada din nou...

Impreuna cu surorile, copiii se roaga in fiecare zi pentru cei care se gandesc la ei, pentru cei ce le ofera ajutor, implorand pe Dumnezeu sa-i rasplateasca El in mod minunat pe toti cei cu inima deschisa.

"Traim numai din donatii, statul roman nu ne ajuta cu absolut nimic. Cand nu avem din ce plati facturile, le punem pe altar. Asa ca aici e o casa a miracolelor, in care copiii sunt cu adevarat fericiti", spune sora Emilia, careia toti copiii ii zic "mama".

Pentru ca bucuria si zambetul lor sa nu dispara, e nevoie si de ajutorul nostru material si spiritual.
Sa intram si noi, impreuna cu ei, in acel miracol care umple Casa “Sf.Iosif” de rasete si bucurie!

Contact:
Casa "Sf. Iosif", str .Stejarului
Odorheiu Secuiesc, jud. Harghita
cod 535600
tel. 0266.218.205 (sora Emilia Trif)

marți, 3 noiembrie 2009

Menuţ Maximinian, Chip de înger (fragmente)




Aproape de Cer

Sus, aproape de Cer, pe dealul cu 130 de îngeri. Asta era destinaţia noastră. Auzisem câte ceva despre Aşezământul Sfântul Iosif din Odorheiu Secuiesc de la Maieru Bistriţa. Familiile cu mulţi copii şi-i îndreptau spre acest centru. Numai lucruri de bine cu rezultate pe măsură. Însă nu putem uita de latura tristă văzută în reportajele din presă, când măicuţele de aici au fost chinuite şi aruncate în stradă pentru simplul motiv că sunt... românce.
Ajungem seara in Odorhei. De pe dealul dinspre Sovata, oraşul arăta noaptea splendid.

Pe dealul Cserehat linişte. Câte o maşină mai merge spre locuinţele ANL. Este trecut de ora 10. Ajungem la poarta aşezământului, oarecum cu jenă. Este închisă. O contactăm pe maica Emilia, directorul instituţiei, cu groază. Ştia că vom veni însă trebuia să ajungem cu cel puţin trei ore mai devreme. Drumul, maşina şi serviciul ne-au făcut să întârziem. Luăm telefonul şi sunăm. Vine şi ne deschide. Ne-a impresionat din prima cu zâmbetul deschis şi bunăvoinţa dânsei. Prin filme mai văzusem surori catolice directoare de şcoli, însă de cele mai multe ori erau destul de dure. Realitatea este cu totul alta la Odorhei. Ne-am dat seama că suntem într-un loc cu 130 de îngeri: 120 de copii şi 10 surori ale Congregaţiei Inimii Neprihănite. Este destul de târziu astfel încât cuvintele nu sunt prea multe. Se retrage fiecare în camera lui, aşteptând a doua zi pentru mai multe discuţii. Aici din nou surpriză: o curăţenie exemplară, pe masă tronând o felicitare desenată de copii pe care scria „Bine aţi venit”. Nu ştiu de ce, dar am simţit o siguranţă a sufletului meu acolo. O linişte deplină se aşterne peste deal şi clădire. Nici nu îţi dai seama că locuieşti într-o casă mare cu copii. Am observat acest lucru abia a doua zi, când copiii au animat, printre coloanele gigantice, holul principal. „Bună dimineaţa, bine aţi venit la noi”, ne urează fiecare în parte. Parcă ştiau toţi de vizita noastră, parcă eram prieteni de când lumea. Atâta respect pe metrul pătrat nu am întâlnit în viaţa mea. Nici măcar la copiii care cresc în familii onorabile. Fiecare îşi ştie aici locul şi rostul. E sâmbătă dimineaţa. Ziua începe cu rugăciunea din capelă. După mulţumirile adresate Maicii Domnului şi Fiului Isus urmează prima masă. Apoi fiecare se îndreaptă spre camera lui pentru a învăţa. Linişte totală şi la masă. Fiecare copil ştie să-şi vadă de farfuria lui, să se bucure că Măicuţa Sfântă are grijă de ei, că nu îi lasă fără hrana cea de toate zilele, aşa cum nu i-a lăsat niciodată. Mă gândeam că micuţii de aici sunt la fel ca florile de crin, mereu frumoase, albe şi pure, la fel ca păsările cerului, care, deşi nu adună în hambare, au hrană. Oamenii cu suflet mare au fost mereu alături de ei. Apoi, în cameră fiecare are o curăţenie exemplară. Am rămas uimiţi pentru că nici noi, oameni în toată firea, nu păstrăm aşa curăţenia.

Ne întâlnim la o discuţie cu sora Emilia într-o încăpere în care tronează tabloul Papei. Deşi este foarte deschisă cu noi, nu vrea să vorbească prea multe despre opreliştile care se pun zilnic acestui aşezământ. Însă noi eram documentaţi dinainte.
În anul 1997, apãruserã în presã referiri la discriminarea unor români în Odorheiu Secuiesc. Era vorba despre scoaterea unor maici greco-catolice aparţinând Congregaţiei Inimii Neprihãnite din construcţia donatã lor...

Stana Mănăşoi, directorul Liceului „Marin Preda” din Odorhei afirmă: „ Avem un noroc extraordinar, pentru că suntem în imediata vecinătate a Casei pentru copii aflaţi în dificultate, care aparţine surorilor de la Congregaţia Inimii Neprihănite. Sunt 120 de copii aici, veniti din medii sociale foarte sărace, din toată ţara, care trăiesc în condiţii extraordinare de cazare şi masă, care beneficiază de rechizite şi asistenţa pedagogică pe care nici nu le-au visat. Toţi aceşti copii învaţă în liceul nostru, şi fără ei noi nu am fi putut să existăm. Avem un parteneriat cu această instituţie caritabilă, pe care vrem să-l dezvoltăm. Noul context european este favorabil, pentru că Europa nu este o construcţie segregaţionistă, ci una multi-culturală şi multi-etnică, iar copiii care vin aici sunt de naţionalitaţi diferite, de confesiuni diferite.

Copiii din casă s-au obişnuit să fie învingători. Pentru că toţi luptă la păstrarea identităţii, la urmarea cursurilor, pentru a deveni oameni în viaţă. Fiecare are o poveste. Unii dintre copiii de la Casa Sf. Iosif nu au şcoală românească în satele lor şi vin aici pentru a învăţa în limba părinţilor. Alţii sunt copii săraci, care nu pot urma şcoala la ei acasă şi cei mai mulţi sunt copii orfani de unul sau de ambii părinţi. Radu Costinaş este alături de cei trei fraţi ai lui aici. A venit din Maramureş.Bunicii lor, cei cu care locuiau i-au adus la un trai mai bun aici. Surorile le-au oferit toate condiţiile. Copiii au o singură misiune ,aceea de a învăţa. "N-a fost uşor să iau hotărârea ca pruncul meu de opt ani să stea departe de mine. Parcă aş fi dat divorţ şi aş fi avut dreptul să-l văd doar câteva zile pe lună. Îmi era casa goală şi când auzeam copiii pe stradă că veneau de la şcoală, mi se strângea stomacul", povesteşte domnul Buzamat. Acum copiii lui - o fată şi un băiat - sunt "mărişori", adică "pot să ducă ghiozdanul în spate" şi fac naveta între Cristuru si Odorhei - vreo 20 de kilometri în fiecare zi. Înainte, însă, stăteau la Casa Sf.Iosif, prin bunăvoinţa surorilor, ca la internat. Îi aducea luni şi îi lua acasă vineri, iar peste săptămână se repezea să-şi vadă copiii de câte ori putea. "A fost foarte greu, dar nu se putea altfel. Pentru a învăţa româneşte”.
Radu o face foarte bine, pentru că este olimpic. În clasa a V-a era destul de slăbuţ şi acum vrea să devină, cu ajutorul maicilor, avocat. Pentru că ele i-au oferit rechizite, îmbrăcăminte, dar mai ales dragoste. Când ai ca armă credinţa, poţi schimba destine. Aproape jumătate dintre copii sunt din Maramureş. La fotografiile pe care le-am făcut au venit imbrăcaţi frumos, cu cele mai bune haine ale lor. S-au aliniat alături de fraţi, ţinându-se strâns de mâini. Fraţii Ilea, din Ieud, Maramureş (din 13 copii, 5 sunt aici, in Casă), cred că mama lor “s-a dus la Isus ca să se faca bine”. Fraţii Cepoiu - sunt 9 copii in total, din Ploieşti, şi nimeni n-a mai venit să-i viziteze de vreo doi ani. Poveştile lor sunt atât de asemănătoare şi atât de triste... Unii n-au decât mama, alţii nu au decât tata, alţii erau atât de săraci, incât nu aveau ce mânca. Fiecare dintre poveştile lor ar merita să fie spusă, fiecare dintre chipurile lor ar merita o fotografie, fiecare dintre gesturile lor mărunte ar merita povestit. Gesturi mici, de tandreţe, de grijă. Un băieţel serios, de vreo 12 ani, îşi sărută pe creştet sora mai mică, ca un tată; o alta cu părul bălai, în scaun cu rotile, este adusă pe sus de prietenii ei. Doamne cât de frumoasă este. Sunt unii dintre ei care pictează extraordinar, sunt alţii care cântă. În fiecare clipă rămânem miraţi de felul în care vorbesc, senin, fericit, deschis. Suntem pătrunşi de bucuria lor explozivă, râsul lor care umple lumea. Poate că şi asta face parte din miracolul de pe Cserehat.
Deja sunt două promoţii de absolvenţi, 2006 şi 2007, care după terminarea liceului privesc altfel viaţa. Multe fete sunt dăscăliţe în urma absolvirii Liceului Pedagogic, altele au dat mai departe la o facultate, fiind ajutate în continuare de surorile congregaţiei. 11 fete crescute de maici au ajuns studente.

Chipul lui Isus

La Odorhei toate surorile sunt licenţiate. Am rămas plăcut surprinşi să constatăm acest lucru. Sora Ancuţa a terminat Artele Plastice, sora Mia-Litere, sora Doina şi sora Vali sunt asistent medical, sora Angela-economist, sora Mihaela-Latină-Religie, sora Rita-Litere, sora Emanuela-Colegiul Pedagogic, iar coordonatoarea aşezământului, sora Emilia Trif este atât asistent medical cât şi absolventă de ştiinţe sociale.

Sora Emilia este o luptătoare. A intrat în călugărie în anul 1983, la Alba Iulia, pe vremea regimului comunist. Atunci nu era permis să slujeşti greco-catolicismul, aşa că nu le-a putut spune nici măcar părinţilor acest secret. El a fost decoperit abia în 1989, la Revoluţie. A stat 4 ani în Italia unde a lucrat într-un spital la o secţie cu bolnavi terminali. Ar fi vrut să facă acelaşi lucru la întoarcerea în ţară, însă Dumnezeu avea altă lucrare cu ea. Să aibă grijă de 120 de suflete, cu vârsta între 3 şi 18 ani şi de o casă mare, cu 370 de geamuri şi 200 de camere. Nu se plânge. Pentru că la Odorhei în fiecare zi se întâmplă o minune. Începutul a fost greu. Măicuţele nu aveau nici măcar apă, pe care o cărau de la depărtare în bidoane. Nu aveau nici racordările necesare. Astăzi lucrurile s-au schimbat, însă întreţinerea casei este imensă. S-a început cu 10 copii, acum sunt 120. Sunt puţini oamenii de bine care ajută şi în nici un caz nu putem enumera aici şi autorităţile, indiferent că sunt ele la nivel local sau naţional. Nu au ajutat nici măcar cu un cui, sau cu scutire de la anumite taxe şi impozite. Închipuiţi-vă că pe lună pentru strictul necesar casa cheltuie în jur de 400 milioane, din care 150 milioane se duc doar pe gaz. Şi neavând alocat nici un fond e destul de greu. Vin facturile, nu este nici un ban în cont şi la rugăciunea “Isuse, ajută-ne”, rostită la Altar, de fiecare dată se produce o minune. Şi sună oameni care au auzit de copiii de aici şi întreabă de ce este nevoie.

Părtaşi la un final fericit

Mereu optimistă, chiar dacă a fost chinuită precum Isus de păgăni, sora Emilia afirmă “Chiar când spui că nu mai poţi, tot mai poţi, deoarece satisfacţia sufletească e atât de mare, încât depăşeşte suferinţa fizică”. Dacă faci totul cu iubire şi dăruire, pacea sufletească este eternă. La Casa Sf. Iosif este plin de flori. De altfel, şi copiii de aici sunt flori, la fel ca florile din grădină.
Flori vii, însufleţite, cu nuanţe diversificate şi variat colorate pe care, în mod tainic, surorile le prezintă zilnic în rugăciune lui ISUS şi MAICII SFINTE spre a fi înviorate cu rouă HARULUI DIVIN. Aceste flori cu parfum de cer nu sunt altceva decât sufletele copiilor, bucuria, speranţa şi siguranţa că vor creşte în puterea credinţei. Viitorul nu dobândeşte certitudine din egoism, ură, zgârcenie, violenţă, din năvala intereselor materiale, personale sau colective, ci din credinţa care deschide calea spre iubire, adevăr, lumină.
„Surorile Congregaţiei Inimii Neprihănite împreună cu Florile din Casa Sf. Iosif parcurgem acest drum al iubirii, uneori anevoie, dar totdeauna binecuvântat, în dorinţa de a fi mereu flori vii în mâinile Sfintei Fecioare. Pe Ea, Preasfânta şi Preabuna noastră Mamă, „Floarea nestricăciunii", „Floarea cea neveştejită" cea care a „împletit lumii cunună neîmpletită de mână omenească", o rugăm să împletească şi acum cununi de adoratori din toate florile din lume, adică din sufletele oamenilor. Apoi, cu iubire şi îndurare, să le dăruiască Fiului Său iubit din Sfânta Euharistie pentru triumful Lui îi această lume zbuciumată”, declară cu ochii înecaţi în izvorul lacrimilor sora Vasilica Mate.
“Nu ne-a fost frică. Ne-am intors şi am făcut ceea ce aveam de făcut. Un timp am fost păzite de jandarmi. Apoi au venit primii copii care au fost români, apoi au venit copii de romi care aveau nevoie de ajutor, apoi au venit copii de unguri. Unii nu ştiau o boabă româneşte. Aţi văzut cum se poartă cu ei copiii mai mari? Aţi văzut cum ii iubesc şi cum au grijă de ei? Copiii habar nu au de etnie şi de alte asemenea lucruri. I-au adoptat imediat, au intrat in familie, şi după câteva zile parcă erau aici dintotdeauna.”, ne spune sora Emilia, superioara Casei.

Mesajul acestei cărţi este unul de suflet şi pe cât de complicat pare, pe atât de simplu este: lăsaţi pe aceşti copiii să se bucure de copilărie. Lăsaţi-le pe surori să aibă grijă de ei. Este de datoria noastră să ne deschidem uşa sufletului aici pe pământ pentru a avea adunate comori acolo în Cer. Să fim părtaşi la fericirea lor. Isus spunea: “Lăsaţi copiii să vină la mine, căci a unora ca aceştia este Împărăţia cerurilor”.
Să ne bucurăm că mai sunt oameni cu sufletul mare care fac acte de caritate precum măicuţele Congregaţiei. Aşezământul de la Odorhei este unicul din ţară. Să ne rugăm şi să ajutăm după posibilităţile noastre ca, în fiecare zi, aici să se întâmple o minune. Vizitaţi această casă, vizitaţi-i pe aceşti copii.Veţi radia alături de ei de bucuria întâlnirii cu bunătatea pe pământ, întruchipată în chipul angelic a 10 măicuţe. Uşa aşezământului e mereu deschisă. Nu există nici măcar portar. Pe dealul cu îngeri răsare soarele…



Sursa: http://www.agero-stuttgart.de/REVISTA-AGERO/CULTURA/Chip%20de%20inger%20romanesc%20in%20Secuime%20de%20Maximilian%20Menut.

Pentru alte informatii, vizitati:

http://www.rasunetul.ro/inimi-bistritene-pentru-inimile-de-la-asezamantul-sf-iosif-din-odorheiu-secuiesc

http://www.rasunetul.ro/inimi-pentru-inimi-vizita-la-odorhei

http://www.agero-stuttgart.de/REVISTA-AGERO/CULTURA/Chip%20de%20inger%20romanesc%20in%20Secuime%20de%20Maximilian%20Menut.htm

http://www.formula-as.ro/2008/801/s-o-s-34/cititorii-multumesc-pentru-ajutor-9007

http://www.jurnalulbtd.ro/articol-Liceul-Marin-Preda-din-Odorheiul-Secuiesc-Un-liceu-care-se-lupta-pentru-a-ramane-romanesc-3-1787.html

http://www.evenimentul.ro/articol/copiii-sarmani-din-moldova-salveaza-un-liceu-romanesc-din-secuime.html